Odată cu semnarea Convenţiei de la Rio de Janeiro s-a oficializat problema speciilor biologice vulnerabile şi s-a declanşat o activitate de cunoaştere a stărilor de risc ale speciilor biologice din naturǎ cu scopul de a împiedica dispariţia lor cauzatǎ de antropizarea ecosistemelor naturale.
Existenţa speciilor biologice din natură este susţinută de izolarea reproductivă prin mecanisme naturale comandate de informaţia genetică al cărei suport sunt. Datorită izolării reproductive speciile biologice sălbatice, din natură, sunt populaţii biologice în cadrul cărora variabilitatea genotipurilor este distribuită după legile şansei, marea descoperire a lui Gregor Mendel.
Starea de risc de dispariţie a unor specii s-a gradat pe un criteriu foarte simplu anume, acela al numărului de indivizi (adulţi) ai speciei. S-a hotărât astfel, chiar dacă repetăm, cǎ existǎ specii (populaţii) biologice în siguranţǎ care au un efectiv mai mare de 10000 indivizi, populaţii vulnerabile cu 1000 – 10000 indivizi, populaţii în pericol cu 100 – 1.000 indivizi şi populaţii în stare criticǎ cu mai puţin de 100 indivizi. Starea de risc de dispariţie a populaţiilor biologice a devenit unul din criteriile estimării dezvoltării durabile a sistemelor economice umane fiind un indicator de degradare a mediului natural prin antropizare. Deşi simplu, acest criteriu este perfect valabil deoarece mecanismele de izolare reproductivă naturală limitează cauzele riscului de extincţie al unei specii la relaţiile interspecifice şi la efectele inbreedingului.
Ideea stării de risc s-a extins şi la populaţiile biologice artificiale create prin culturǎ. Iniţial, pentru evaluarea gradului de risc de extincţie al populaţiilor biologice din cultură (rase şi linii la animale, varietăţi sau soiuri la pante) s-a preluat acelaşi criteriul numeric de mai sus ca atare, ignorându-se faptul cǎ populaţiile biologice din cultură nu au identitate genetică protejatǎ de mecanismele naturale de izolare reproductivǎ, fiind supuse riscului încrucişărilor.
Deşi criteriul numeric în discuţie a fost acceptat oficial de către FAO, organizaţia mondialǎ care a preluat gestionarea stărilor de risc ale populaţiilor biologice naturale şi artificiale, s-a ajuns ulterior la propunerea mai multor criterii de clasificare a populaţiilor biologice artificiale după gradul de risc de extincţie, unul dintre criteriile ce s-a impus fiind viteza reducerii efectivului populaţiilor.
Urmând aceastǎ idee şi selectând propunerile autorilor care s-au implicat în problema criteriilor de gradare a stărilor de risc de dispariţie a populaţiilor din cultură, sunt de reţinut următoarele puncte de vedere:
– angajarea populaţiilor din cultură în susţinerea producţiei pentru piaţă, ceea ce se regăseşte în cuprinderea lor în programe de ameliorare în rasa curată (selecţie direcţională = grading up);
– tendinţa de scădere sau creştere a efectivului matcă;
– numărul de femele pubere (efectivul matcă) al populaţiei;
– numărul de familii în care sunt grupaţi reproducătorii masculi cu activitate sexuală în populaţie sau cel puţin numărul genitorilor masculi;
– coeficientul sau ritmul de consangvinizare.
Din îmbinarea criteriilor de mai sus o clasificare mai acceptabilă, în general, şi mai potrivitǎ ar fi:
– populaţii active, cu efectiv matcă numeros, izolate reproductiv prin „carte de rasǎ” şi care se reproduc după programe de ameliorare cu progres genetic;
– populaţii în siguranţă, care au utilitate economicǎ, au un număr mare de efectiv matcă, fără tendinţǎ de scădere, sunt izolate reproductiv prin insularizare teritorială şi nu au programe de ameliorare;
– populaţii vulnerabile, cu rol incert pentru piaţa de produse şi scădere lentǎ a efectivelor matcǎ;
– populaţii în pericol cu reducere rapidǎ a efectivelor sau cu un efectiv matcă de 100 – 1000 capete şi mai puţin de 6 familii de reproducători, indiferent de specia geneticǎ;
– populaţii în stare critică cu un efectiv matcă de până la 100 capete şi mai puţin de 4 reproducători activi;
– populaţii în constituire sau reconstituire fie prin lucrări de creare a unor linii sau rase, cu structurare de familii, fie prin lucrări de identificare de exemplare noi şi completarea efectivului.
Astfel în comparaţie cu varianta de clasificare a populaţiilor de animale după starea de risc, lansată de FAO, comună atât pentru speciile sălbatice cât şi pentru populaţiile domestice există câteva diferenţe majore destinate să apropie clasificarea propusǎ de particularităţile de izolare reproductivă proprii animalelor domestice, deoarece fără izolare reproductivă nu există populaţii.
Între criteriile de evaluare a stării de risc la populaţiile din cultură s-a inclus şi existenţa unor programe de ameliorare operaţionale, care să excludă infuzia de gene de la altă populaţie, pe lângă mărimea efectivului matcă. În consecinţă rasa Pinzgau din România (Foto) ca şi Bivolul Indigen Carpatin se încadrează în categoria populaţiilor în stare de siguranţă după mărimea efectivelor matcă dar, nu în categoria populaţiilor active pentru cǎ nu au programe de ameliorare. De aici rezultǎ cǎ ele au o oarecare stare de risc, deoarece nefiind supuse ameliorării vor răspunde din ce în ce mai puţin cerinţelor crescătorilor şi vor putea deveni vulnerabile în viitor.
O a doua diferenţă este aceea că FAO nu menţionează ca populaţii vulnerabile pe cele al căror efectiv matcă scade vertiginos, deşi în cazul populaţiilor artificiale acest fapt se poate produce cu uşurinţǎ, chiar dacă efectivul matcă iniţial este foarte mare, ca urmare a metisărilor. Aşa s-a întâmplat cu efectivele de oi Merinos produse în etapa precedentǎ de strategie a creşterii oilor în România când, înainte de 1990 o ţintă era producţia de lână fină, şi care după 1990 când nu a mai existat nici un fel de cerere pentru producţia de lânǎ, au devenit derizorii. Aşa s-a întâmplat cu specia calului când în armată au apărut tancurile iar în agricultură au pătruns tractoarele. Asemenea fenomen a fost parcurs cu 50-60 de ani în urmă de rasa Sură de Stepă care în etapa economiei planificate a fost înlocuitǎ cu rase mixte de lapte şi carne de sorginte vest-europeanǎ şi care din rasă în siguranţă după efectivul matcă se află acum, cel puţin ca intenţie, în categoria populaţiilor în (re)constituire.
În formularea acestei clasificării a stărilor de risc pentru populaţiile artificiale pot fi incluse şi unele precizări privind numărul de familii în care se grupează animalele după reproducătorii masculi. Aceste cunoştinţe sunt absolut necesare pentru populaţiile de animale domestice în pericol, în stare criticǎ şi în (re)constituire, pentru evitarea driftului genetic rezultat din conasangvinizare. Ele sunt necesare şi pentru lucrările de prezervare a populaţiilor rare, indigene sau exotice, în genoteci organizate „ex situ”.
Diferenţele de mai sus privind criteriile de evaluare a stării de risc a populaţiilor artificiale modifică esenţial abordarea problemei vulnerabilităţii populaţiilor de animale de fermă în condiţiile unei pieţe foarte mobile şi conservării biodiversităţii efectivelor acestora.