Un raport al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii („International Union for Conservation of Nature”, IUCN) afirmă că „o specie din şase de mamifere este ameninţată cu dispariţia” în regiunea mediteraneană, principala ameninţare datorându–se distrugerii habitatelor lor naturale din cauza activităţilor agricole, a poluării şi a urbanizării, ele fiind, suplimentar, extrem de afectate atât de vânatul excesiv cât şi de speciile invadatoare, cerând să fie întreprinse urgent acţiuni prin care să fie protejate habitatele acestora şi care să permită conservarea biodiversitaţii.
În regiunea mediteraneana, erbivorele mari, carnivorele şi chiar iepurii sunt cele mai ameninţate specii, opt dintre aceste deja dispărând şi în mare pericol aflându–se rozătoarele, în special chiţcanul, ariciul şi cârtiţa, dar şi râsul iberic (lynx pardinus), cu doar 84 din 143 de adulţi rămaşi, în timp ce lupul cenuşiu şi ursul brun, au înregistrat scăderi masive ale numărului de exemplare.
Conform aceluiaşi raport, dintre cele 320 de specii de mamifere observate, 3% sunt în pericol critic de dispariţie, 5% sunt în pericol, 8% sunt vulnerabile” şi 25% au o populaţie în declin – 20 dintre speciile de mamifere, din cele 49 ameninţate cu dispariţia, fiind unice pentru regiunea mediteraneană.
La nivel planetar, cele mai mari concentraţii de specii ameninţate se află în munţii din Turcia, în Levant şi în nord–vestul continentului african.
Anual IUCN publică o „Listă roşie”, practic un raport al dezastrelor, prezent şi în „perspectivă”, din care cităm, pentru început, doar concluzia finală: „Cel puţin 1.141 din 5.487 din speciile de mamifere cunoscute sunt în pericol, iar alte 188 de specii sunt catalogate la grad maxim pe cale de dispariţie şi unu din trei mamifere marine sunt şi ele în pericol de dispariţie”, la care putem adăuga şi pe cele „potenţial dispărute”, vreo 29 de specii precum delfinul Yangtze, sau micuţul rozător, huntia, întâlnit în Cuba, care nu a mai fost văzut de aproape 40 de ani.
Pentru a înţelege cât de serios este avertismentul „Listei roşii” să subliniem faptul că, pentru realizarea acestuia, IUCN, a implicat mai mult de 1.700 de cercetători din 130 de ţări.
Comisia Europeană a anunţat deja cu ocazia întâlnirii de la Atena că obiectivul propus şi parafat printr–un angajament semnat în 2002 de majoritatea guvernelor lumii – de a încetini până în 2010 ritmul de dispariţie a speciilor de pe Terra şi de încetinire a ritmului de distrugere a biodiversităţii – nu va putea fi îndeplinit nici la nivelul Uniunii Europene şi nici la nivel mondial.
Pe plan global, cel puţin 16.928 de specii de animale şi plante sunt ameninţate cu dispariţia, dar cifra este una cât se poate de relativă, fiindcă nu vorbim decât despre un eşantion de aproximativ 2,7% din cele 1,8 milioane de specii de plante şi animale catalogate în prezent pe Terra.
Potrivit datelor puse la dispoziţie de IUCN, dintre cele 5.490 de specii de mamifere identificate de cercetători, 79 sunt dispărute, 188 sunt critic ameninţate, 449 sunt ameninţate şi 505 vulnerabile; fiind de asemenea ameninţate 70% dintre speciile de plante, 35% dintre nevertebrate, 37% din peştii de apă dulce, 30% dintre amfibieni, 28% dintre reptile şi 12% dintre păsări, la care mai putem adăuga şi 27% din cele 845 de specii cunoscute de corali.
Cel puţin 17% din cele 1.045 de specii de rechini şi calcan, 12,4% din speciile de bibani şi şase specii de broaşte ţestoase marine (din şapte) sunt ameninţate cu dispariţia.
Prima Listă Roşie Europeană a speciilor de reptile şi amfibieni ameninţate, realizată de IUCN, arată că 23% din amfibieni şi 21% din reptile sunt pe moarte; studiile precizând şi că peste jumătate din broaştele, salamandrele şi tritonii (59%) din Europa sunt în declin, două specii de amfibieni fiind clasificate drept critic ameninţate cu dispariţia: broasca Karpathos din Grecia şi tritonul Montseny din Spania.
De–a lungul anilor şi din România au dispărut un număr important de specii, dar nu le vom reaminti acum, în ordine alfabetică, decât pe primele 10, dintre cele mai importante: Antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica), Bobacul sau Marmota de stepă (Marmota bobak), Bourul (Bos primigenius), Brebul sau Castorul European (Castor fiber), Colunul sau Măgarul Sălbatic Mongol (Equus hemionus hemionus), Dropia (Otis tarda), Elanul (Alces alces alces), Foca de Marea Neagră sau Foca Călugăriţă (Monachus monachus albiventer), Tarpanul sau Calul Sălbatic European (Equus ferus ferus) și Zăganul sau Vulturul Bărbos (Gypaetus barbatus).
În ceea ce îi priveşte pe români, şi România, cu siguranţă putem vorbi, şi aici, despre o etapă a schimbărilor climaterice, o (oarecum obişnuită) alternanţă de inundaţii, cu secetă, dar, de data aceasta, completată de apariţia unor fenomene meteorologice inexistente până acum – cel mai reprezentativ exemplu fiind al acelei „tornade” de la Scăieni.
Datorită încălzirii globale (ultimii 14 ani au fost cei mai calzi din 1950 încoace) se estimează că suprafaţa României va avea de suferit transformări importante – în urma cercetărilor apreciindu–se că, până la sfârşitul sec. XXI temperatura va creşte cu alte 4 grade – fiind practic împărţită în două zone, jumătatea nordică afectată de ploi şi temperaturi scăzute şi sudul cu temperaturi ridicate, care vor duce la deşertificări în unele zone.
( fragment din volumul ”Crima de mediu”- autor dr. Lucian Ciuchiță)