Autoapărarea Planetei se consideră a fi fost favorizată de propriul său echilibru, dar mult prea desele şi capitalele intervenţii ale omului au condus practic la crearea unei Noi Planete, pe care datele ce avem ne–o prezintă incapabilă să supravieţuiască unui asemenea cataclism.
Și, dacă Planeta este totuşi foarte posibil în fapt să se auto regenereze, refăcându–şi ciclul de la supravieţui–toarele microorganisme, într–un proces evolutiv întins pe plaja mai multor sute de mii de ani, cu siguranţă, chiar dacă Natura şi–ar relua identic lucrarea şi se va ajunge din nou la Om, fiinţa superioară de azi, nu este un motiv de optimism pentru noi, dispăruţi deja atunci de cam multă vreme, şi nici pentru „noul produs”, de va să fie identic nouă, căci aceeaşi soartă îi va fi şi lui hărăzită.
După ce Protocolul de la Montréal cu privire la Substanțele care Distrug Stratul de Ozon (1987) a fixat date internaționale până la care să fie reduse emisiile de substanțe chimice, cum ar fi CFC, despre care se știe că distruge stratul de ozon; Convenția Basel pentru Controlul Transporturilor Internaționale ale Deșeurilor Periculoase și Depozitarea Lor (1989) servește ca punct de reper pentru reglementările internaționale ce se ocupă de transportarea deșeurilor periculoase și depozitarea lor.
Din anul 1992 reprezentanții a mai mult de 160 de țări s–au întâlnit în mod regulat pentru a discuta despre metodele de reducere a emisiilor de substanțe poluante care produc efectul de seră.
În 1997 a fost realizat Protocolul de la Kyõto, chemând celelalte țări să adereze la el pentru a reduce până în anul 2012 emisiile de gaze cu 5% sub nivelul din 1990.
Amintind că pentru a putea menţine creșterea temperaturii sub 1,5 grade Celsius, WMO (World Meterorological Organization), Organizația Meteoro–logică Mondială, organism specializat al Organizației Națiunilor Unite, care are 188 de țări membre, a iniţiat dezvoltarea unor instrumente de observare care să ghideze acţiunile de reducere a emisiilor și să evalueze rezultatele lor, trebuie adăugat că oamenii de știință au calculat că ar fi nevoie de 2,5 procente din PIB–ul global pentru combaterea schimbărilor climatice; adică 2.400 de miliarde de dolari anual pentru scăderea emisiilor de dioxid de carbon, grăbirea trecerii la energie regenerabilă şi eliminarea aproape completă a folosirii cărbunelui… (Măsurile fiind prevăzute în acordul semnat la Paris, în 2015, de 197 de organizații, teritorii și state, între care şi România – Statele Unite, unul dintre cei mai mari poluatori din lume, retrăgându–se ulterior din acord pe motiv că acesta afectează negativ economia țării).
Dat fiind faptul că avioanele sunt și ele un factor important (cu 3% din emisiile de gaze cu efect de seră, la nivel european) U.E. a propus și introducerea activităţilor aviatice internaţionale în schema de comercializare a gazelor cu efect de seră, nu doar a mijloacele de transport auto, „producătoare” de vârf a emisiilor de dioxid de carbon.
Că măsurile de protecție a mediului deja aplicate au fost bune – printre altele, stând mărturie gaura din stratul de ozon, a cărei creştere a încetinit începând cu anul 1997, s–a stabilizat în anul 2004, și faptul că, urmare a aplicării unor programe pentru protecţia speciilor animale şi vegetale, 16 specii de păsări evitând dispariţia în ultimii 15 ani, dar până la salvarea sigură a Planetei mai sunt multe de făcut.
Parte dintre proiecte au costuri foarte mari sau/și au destule necunoscute, dintre acestea amintind:
– Una din cele mai cunoscute soluţii este „albirea norilor” cu ajutorul unor nave speciale ce cutreieră, fără echipaj, întreg oceanul planetar şi degajă în atmosferă aburi încărcaţi de sare marină, mărind densitatea norilor, care vor bloca astfel într–o mai mare măsură razele ultraviolete metoda fiind experimentată pentru prima oară în urmă cu aproape un secol de inventatorul german Anton Flettner, a cărui navă a reuşit să traverseze Atlanticul.
Recunoscând faptul că metoda mai are nevoie de încă multe alte studii pentru a fi cu adevărat viabilă, se apreciază că, pentru menţinerea temperaturilor curente, ar fi nevoie de o flotă de 1.500 de astfel de nave fără pilot, la câte 2–3 milioane de dolari fiecare.
– O altă metodă revoluţionară de protejare a planetei este devierea razelor Soarelui cu ajutorul unui „nor” de discuri translucide, fiecare dintre acestea având un diametru de numai 60 de centimetri, o soluţie extrem de bună în principiu, dar şi extrem de costisitoare, fiind nevoie de nu mai puţin de 16 mii de miliarde de asemenea discuri, pentru a avea succes.
– O altă soluţie presupune învăluirea planetei într–o ceaţă permanentă, pătura artificială de nori creată cu ajutorul sulfului fiind menită să oprească razele ultraviolete intr–un nivel superior al atmosferei, dar nici această metodă nu este perfectă, deşi e printre cele mai ieftine, din cauza unor „efecte secundare” neprevizibile, precum dereglarea ploilor musonice.
– „Capcanele” pentru dioxidul de carbon reprezintă o soluţie deosebit de interesantă, sistemul presupunând folosirea unor membrane subţiri de plastic ce captează dioxidul de carbon, urmând să fie curăţate şi refolosite, carbonul captat urmând a fi îngropat în pământ.
Deşi sună bine, fiecare astfel de „capcană” captând aceeaşi cantitate de carbon ca o pădure cu 1.000 de copaci, nu este deloc o soluţie ieftină, fiind nevoie de un milion de membrane, cu un consum imens de energie necesar alimentarii „capcanelor” şi nici tocmai sigură, căci nu se poate şti cât timp va rămâne în siguranţă carbonul îngropat în pământ.
– O soluţie relativ ieftină o constituie „însămânţarea” oceanelor planetei cu fier şi alte elemente care stimulează creşterea planctonului, care absoarbe circa 60 de miliarde de tone de carbon în fiecare an, dar este imposibil de ştiut modul în care surplusul de plancton va afecta ecosistemul şi dacă acesta se va scufunda pe fundul apelor după moarte, sau se va descompune la suprafaţă, eliberând în atmosferă tot carbonul captat.
– Un proiect interesant, plecat de la observarea faptului că dacă acoperişurile albe ale caselor pot răcori nu doar casele respective, ci chiar întregul oraşul, afirmă că albirea unui deşert ar putea răcori întreaga planetă.
Acest plan ambiţios presupune acoperirea deşerturilor planetei cu un strat de plastic alb, care va reflecta razele Soarelui, soluţia fiind acceptată ca viabilă în deşerturile aride, precum Sahara, Gobi sau Peninsula Arabică, însă şi acum este vorba de costuri extrem de ridicate, apreciate la nivelul a cel puţin 500 de miliarde de dolari, anual.
– O companie din San Diego, „Sapphire Energy”, a anunţat că a creat un combustibil produs din plante, chimic identic cu ţiţeiul, dar care nu contribuie, atunci când este ars, la încălzirea globală şi care, spre deosebire de alţi biocombustibili, nu are nevoie de teren agricol pentru fi produs, fiind vorba practic despre un biocombustibil obţinut din alge marine, numit deja „verde crud”.
Putând fi folosit drept carburant pentru maşini şi avioane, în timpul arderii, nu eliberează în atmosferă dioxidul de carbon absorbit de plante în timpul vieţii, ceea ce face ca întregul proces să fie neutru din punctul de vedere al carbonului, noul carburant a atras atenţia unor investitori (aproape 40 de milioane de dolari doar din partea companiei britanice Wellcome Trust), dar cercetătorii americani sunt încă sceptici la produs şi au anunţat că au nevoie de mult mai mult timp pentru teste.
– O diagramă realizată de profesorii Stephen Pacala și Robert Socolow, de la Universitatea Princeton, cuprindea 15 soluţii, dintre care minimum 8 obligatorii de respectat pentru a ne menţine sub nivelul dublării concentraţiei de dioxid de carbon.
Însă niciuna nu este ușor realizabilă, de la cea care viza amplificarea de 80 de ori a cantităţii de energie eoliană la cea care urmărea reducerea la jumătate a kilometrilor parcurși anual de cele 2 miliarde de mașini de pe glob.
– Potrivit unui studiu, făcut la Universitatea elveţiană ETH Zürich, sub coordonarea profesorului Tom Crowther, mai multe miliarde de copaci plantaţi, care să se adauge celor 3 trilioane de copaci existenți în prezent, ar putea rezolva problema absorbţiei și stocării emisiilor de carbon care generează încălzirea globală, fiind nevoie de 50–100 de ani până când pădurile noi plantate să poată absorbi 200 de miliarde de tone de carbon.
Cum planeta are 9 miliarde de kilometri pătraţi de teren care ar putea fi împădurit, Rusia deţinând cel mai mult spaţiu care ar putea fi folosit în acest scop (1,5 milioane de kilometri pătraţi), urmată de Statele Unite (1 milion de kilometri pătraţi) și de Canada (784.000 de kilometri pătraţi), rămânea doar problema prețului plantării unui trilion de copaci, calculat de profesorul Crowther că ar ajunge la 300 de miliarde de dolari, o sumă deloc neglijabilă, dar care, în opinia domniei sale, reprezintă cea mai ieftină soluţie propusă până acum… dar, într–un Raport IPCC, profesorul Simon Lewis, de la University College din Londra, a atras atenţia că ar putea dura sute de ani până ce noile plantaţii ar atinge cote maxime de stocare a carbonului.
– Problemă ridicată de folosirea biocarburanţilor deja clasicizaţi, fabricaţi din soia şi porumb este creşterea preţului acestora, aşa că soluţia folosirii algelor pare una destul de potrivită, căci acestea pot fi cultivate în aer liber sau în incinte industriale, permiţând absorbţia gazului carbonic şi producerea carburantului în acelaşi timp, în urma acestui proces rezultând şi produse secundare comestibile şi bogate în proteine.
Potrivit cifrelor, algele pot să producă, anual, 7.570 de litri de carburant pe 0,4 hectar cultivat, faţă de doar 1.703 litri cât poate produce trestia de zahăr şi 946 de litri cât poate produce porumbul… dar este nevoie să mai treacă încă cinci, până la zece ani pentru a fi construite uzine care să fie capabile să producă acest tip de carburant la scară industrială.
– http://www.ecomagazin.ro/wp-content/uploads/2010/03/viermisor-combustibil.jpgViermişorul gribble, care seamănă cu specia „câinele–babei”, le–a făcut mari probleme marinarilor timp de secole, pentru că distrugea profilele din lemn ale navelor, dar aceste izopode au devenit extrem de interesante pentru cercetătorii britanici de la Universităţile din York şi Portsmouth, după ce au realizat un studiu extins asupra genelor speciei numite Limnoria quadripunctata, care au descoperit că enzimele produse de micile creaturi descompun celuloza şi o transformă în zaharuri bogate în energie, aceasta însemnând practic că pot transforma deşeurile de lemnul şi răchită şi paiele în biocombustibil lichid. ( frag. Crima de mediu-Dr. Lucian Ciuchiță)
