Volumul de lemn din pădurile europene s-a dublat în ultimii 70 de ani, iar rezultatul, în bună parte din Finlanda, sunt masive compacte de conifere, crescute atât de dens încât un incendiu, odată pornit, se poate propaga direct prin coroane. Fenomenul pare, la prima vedere, un semn de sănătate forestieră. E, de fapt, simptomul unei absențe, absența focului care, secole la rând, a modelat aceleași păduri, deschizându-le, rărindu-le, obligându-le să se recompună periodic. În anii 1800, spune cercetătorul finlandez Henrik Lindberg, suprafața arsă anual, în anii de vârf, ajungea la zeci de mii de hectare, uneori la peste 100.000. Astăzi, din cele 26 de milioane de hectare de pădure ale țării, mai puțin de 1.000 ard anual în incendii spontane, doar 470 de hectare în 2017, iar ultima dată când suprafața arsă a depășit 1.000 de hectare a fost în 2006.
Ce cere focul înapoi
Lemnul carbonizat de un incendiu găzduiește o lume proprie, greu de reconstituit prin alte mijloace. Gândacul Melanophila acuminata, o specie amenințată, de culoarea cărbunelui și de câțiva centimetri lungime, sosește la locul unui incendiu chiar înainte de apusul soarelui, atras de compușii chimici eliberați de lemnul ars. Geranium bohemicum, o plantă rară din flora finlandeză, poartă semințe capabile să aștepte, în sol, decenii întregi, până când căldura intensă a unui foc le declanșează germinarea. Numeroase specii de fungi, licheni și mușchi urmează același tipar, legate strict de solul ars, un habitat pe care nimic altceva nu îl poate imita.
O practică veche, redusă la o fracțiune
Finlanda a administrat pădurile prin ardere de secole, prin practica agricolă a tăierii și arderii, apoi, în secolul XX, prin ardere controlată aplicată direct silviculturii. În anii 1950, suprafața arsă anual în scop de regenerare depășea 35.000 de hectare. Motivul s-a schimbat de atunci: dacă odinioară focul pregătea solul pentru replantare, astăzi el urmărește aproape exclusiv refacerea biodiversității. Suprafața a scăzut proporțional cu schimbarea scopului, sub 1.000 de hectare pe an la nivel național, iar Metsähallitus, principalul operator, a ars puțin peste 600 de hectare din pădurile de stat în 2025. O ardere durează, de regulă, o singură zi, precedată de una sau două zile de pregătire și urmată de mai multe zile de monitorizare, cât timp jarul mai poate reaprinde vegetația din apropiere.
Metoda: cum arde o pădure cu bună știință
Tanja Oksala, manager de silvicultură la Metsähallitus Forestry, explică mecanismul din spatele fiecărei intervenții: arderea reduce competiția vegetației de la sol, iar solul mineral, înnegrit, absoarbe mai multă lumină solară și se încălzește, favorizând speciile pioniere. Cel mai mare beneficiu al arderii controlate, spune ea, e că schimbă simultan compoziția speciilor și condițiile ecologice pe întreaga suprafață afectată, un efect pe care intervențiile parțiale, treptate, nu îl pot reproduce. Pentru siguranță, fiecare zonă are limite bine definite, iar arderile se declanșează adesea chiar în perioadele de avertizare de incendiu, când uscăciunea aerului garantează rezultatul dorit. Sistemul funcționează pentru că Finlanda dispune de o rețea densă de drumuri forestiere și de o structură de intervenție capabilă să răspundă rapid, dacă flăcările depășesc limita stabilită.
Riscuri asumate
Oksala nu ascunde partea fragilă a metodei: focul poate scăpa de sub control, fumul poluează, iar apele din apropiere pot primi un surplus brusc de nutrienți eliberați din cenușă, la care se adaugă emisiile de carbon din primele luni după ardere. Balanța, spune ea, rămâne totuși favorabilă intervenției, pentru că beneficiile pentru biodiversitate depășesc costurile de mediu asumate pe termen scurt.
Heraclit în pădurea boreală
Heraclit numea lumea un foc veșnic viu, care se aprinde după măsură și se stinge după măsură, o formulă pe care silvicultura finlandeză o transpune, aproape literal, într-un protocol de intervenție. Focul nu distruge aici, reconfigurează: elimină un strat de vegetație pentru a face loc altuia, exact cum, la Heidegger, o Lichtung, o poiană, deschide în pădure spațiul în care lucrurile pot ieși, în sfârșit, la lumină. Cercetătorul Henrik Lindberg numește pădurea arsă unul dintre cele mai rare habitate din Finlanda, o afirmație care răstoarnă intuiția obișnuită: rarul nu mai e vechiul masiv neatins, e exact opusul lui, urma proaspătă a unei distrugeri asumate. Guvernul finlandez a decis, în acest sens, protejarea a încă aproape 96.000 de hectare de pădure până în 2025, o parte considerabilă rezervată tocmai suprafețelor arse, lăsate să își urmeze traiectoria naturală, fără replantare, fără intervenție ulterioară.
Ceea ce rămâne, la capătul acestui proces, e o pădure definită mai puțin prin densitate sau prin volumul de lemn acumulat, mai mult prin capacitatea ei de a găzdui din nou speciile care au evoluat, timp de milenii, alături de foc.