La a XIII-a ediție a Conferinței Internaționale ESPERA, organizată de INCE, Academia Română, cercetătorii Centrului de Studii și Cercetări de Biodiversitate Agrosilvică „Acad. David Davidescu” au urmărit, în cinci lucrări, același capital nevăzut, de la gena unei plante sălbatice până la peisajul unei delte.
Ce se uită la contabilitate
Economia își amintește cu precizie tot ce a trecut printr-o piață și uită, cu aceeași precizie, tot ce a rămas în afara acesteia. Un hectar de pădure apare în statistici ca volum de lemn și, de câțiva ani, ca tone de carbon, însă cunoașterea pe care acel arboret a acumulat-o în secole de adaptare la sol, la secetă și la vecinătatea altor specii nu figurează în niciun registru. Despre această materie fără rubrică au vorbit, vineri, 16 octombrie, cercetătorii Centrului, în Secțiunea a 2-a a Conferinței Internaționale ESPERA, consacrată patrimoniului de resurse naturale și costurilor și beneficiilor valorificării sale.
Ajunsă la a XIII-a ediție, ESPERA rămâne locul în care Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, alături de Banca Națională a României și de Centrul de Informare și Documentare Economică, aduce la aceeași masă economiști, juriști și sociologi, de această dată în două zile de lucru, cu sesiunea plenară de joi și cincisprezece secțiuni paralele vineri. Secțiunea a 2-a a fost coordonată de dr. Laurențiu Ciornei, directorul Centrului, și de dr. ing. Mihai Sabin Muscalu, directorul Centrului de Economia Industriei și Serviciilor (CEIS), iar lucrările noastre s-au născut din colaborarea cu colegi de la CEIS și de la Academia de Studii Economice din București, la care s-au adăugat parteneri din afara țării.
Pădurea, ca arhivă
Laurențiu Ciornei, Ioana Claudia Todirică și Petruța-Simona Simion au dat acestei materii un nume în lucrarea The Value of Ecosystem Assets: Integrating the Cognitive Capital of Biodiversity into the Economic Valuation of Forests and Wetlands in Romania, unde capitalul cognitiv al biodiversității devine obiect de evaluare economică pentru pădurile și zonele umede ale țării. Bergson observa că trecutul se conservă de la sine și apasă, nechemat, asupra fiecărui gest prezent. O pădure bătrână urmează aceeași lege, fiindcă fiecare arbore poartă în el răspunsurile date de generațiile dinaintea lui la ierni grele și la veri fără ploaie. Tăierea rasă șterge dintr-odată această arhivă, pe care nicio plantație nu o rescrie în durata unei vieți de om, iar atunci când evaluarea economică o ignoră, prețul lemnului ajunge să cuprindă, fără ca cineva să bage de seamă, lichidarea unei biblioteci.
O sămânță care își amintește seceta
Aceeași logică a coborât la scara genei în lucrarea Mariei Joița-Păcureanu, Increasing Biodiversity in Cultivated Sunflower by Using Wild Species with Special Reference to Tolerance to Drought and Extreme Temperatures, la care au contribuit Gabriel Anton, Laurențiu Ciornei, Victor Petcu, Petruța-Simona Simion, Ioana Claudia Todirică, Luxița Rîșnoveanu și Elisabeta Sava. Rudele sălbatice ale florii-soarelui au supraviețuit fără irigații și fără tratamente acolo unde hibrizii moderni cedează. Ameliorarea ultimului secol a câștigat producție și a pierdut, pe drum, o parte din această memorie genetică, a cărei readucere în culturi le oferă câmpiilor din sud și din est, arse în verile recente, o toleranță la secetă și la arșiță pe care nicio subvenție nu o poate cumpăra.
Grânarul care își consumă temelia
Imaginea României ca grânar al Europei a fost privită fără nostalgie în From the Granary of Europe to Agroecology: An Economic Assessment of the Agroecological Transition in Romanian Agriculture, lucrare scrisă de Laurențiu Ciornei, Victor Petcu, Maria Joița-Păcureanu, Petruța-Simona Simion, Ioana Claudia Todirică și Maria Duca. Un grânar care își epuizează solul, apa și diversitatea biologică își vinde, an după an, o parte din propria fundație, iar recolta record a unui sezon poate ascunde o datorie ecologică achitată de fermierii de peste douăzeci de ani. Tranziția agroecologică capătă, în această evaluare, sensul unei reconstrucții a arhitecturii economice a fermei, în care polenizatorii, viața solului și rotația culturilor intră în calcul ca factori de producție, cu preț și cu termen de amortizare.
Saivanul care se măsoară și masa care conservă
Amalia-Gianina Străteanu, împreună cu Mariana Sandu, Lavinia Udrea și Marcel Theodor Paraschivescu, a mutat discuția în fermele de lapte, cu lucrarea The Impact of Smart Management on Productivity Growth in Dairy Farms. Datele despre efective, furajare și fluxurile de muncă decid acolo, adesea pe marje foarte strânse, dacă o exploatație rămâne în viață. Productivitatea câștigată prin management inteligent are, privită de aici, și o miză de patrimoniu, pentru că fermele care închid lasă în urmă pajiști abandonate, rase locale fără crescători și sate fără ocupație.
Ioana Claudia Todirică, alături de Laurențiu Ciornei, Victor Petcu, Petruța-Simona Simion și Jovan Zubović, a închis cercul cu From Traditional Foods to Biodiversity Conservation: The Role of Local Resources in Romania’s Food Systems. Rețeta unei brânzeturi de munte, soiul de fasole păstrat de o familie vreme de trei generații sau rasa de oaie crescută într-o singură vale aparțin exact acestui tip de cunoaștere, care supraviețuiește atâta timp cât cineva o cultivă, o crește și o gătește. Cererea pentru hrana tradițională lucrează, așadar, ca un mecanism discret de finanțare a conservării, pe care politicile agricole l-ar putea folosi în mod deliberat.
Râul, pădurea și prețul corect
Contribuția Centrului la ESPERA 2026 intră, până la urmă, într-o propunere de metodă. Biodiversitatea agrosilvică intră în evaluarea economică drept stoc de cunoaștere acumulată, iar orice politică publică ce o lasă deoparte lucrează cu un bilanț din care lipsește o coloană întreagă.